Ei bine, voi incepe lungul sir de istorisi, cu Irlanda. Tara pe care am vizitat-o prima data in 2004.
Imi amintesc totul de parca s-ar fi petrecut ieri. In urma unui proiect european, aveam sa petrec 2 saptamani si jumatate in tara Sfantului Patrick. Calatoria pana la Dublin, prima oprire, a fost relativ fara evenimente. Am plecat din orasul de bastina dimineata la 9 sau 10 si am aterizat la Dublin seara la ora locala 22 si ceva, dupa o escala de 3 ore la Budapesta.
Aeroportul din Dublin. Era perioada in care se cereau vize de intrare. O obtinusem si eu pe a mea, dar nu fara peripetii. Despre asta voi scrie intr-un alt post. Deci, aeroportul din Dublin. Irlandezi vorbitori de...un fel de limba engleza. Desi vorbesc limba engleza bine si o inteleg la fel de bine...nu stiu ce i s-a parut ciudat celui de la aeroport, pentru ca in loc sa imi spuna simplu "the plane ticket, please", sau fara "please", a inceput sa dea din maini si sa gesticuleze, mimand avionul; noroc ca mi-am dat seama ce-i trebuie si ... am pasit pe pamantul Irlandei.
Civilizatie, cultura, si mai ales multa curatenie. Nu trebuie sa intrebi pe nimeni de nimic. Totul este indicat, afisat...in mai multe limbi. Mi-am luat biletul de autobuz de la un automat si am
incercat sa urc intr-un autobuz. Soferul, extrem de politicos, ma intreaba simplu:
- Where to, lady?
- Dublin!
- Well, wait for the next bus. It's my last journey today.
Deci, inapoi. Ghinion. In timp ce coboram treptele mi s-a rupt bareta de la una dintre sandale. Cum acolo nimeni nu are treaba cu nimeni, in fata aeroportului mi-am desfacut frumusel bagajele si mi-am schimbat sandalele rupte cu altceva. Asta in timp ce asteptam autobuzul urmator. Sincer, nu mi-am dat seama de la bun inceput de ce fusese "ultima cursa" a tipului. Aveam sa ma lamuresc in nici 10 minute.
Vine si autobuzul numarul 2. Destinatia - Dublin. In autobuz eu, o chinezoaica si o irlandeza. Si atat. Soferul - un tip mai ciocolatiu. Intra in vorba cu mine. I-am explicat ca vreau sa ajung la autogara sau gara din Dublin pentru a ajunge cat mai repede posibil la Limerick. Imi spune cat mai frumos si mai amabil posibil ca pot sa ajung la Limerick, dar a doua zi! In Irlanda nu circula nimic pe timpul noptii. Asadar, m-am lamurit cu "ultima cursa".
Cred ca va dati seama ce sentimente aveam atunci. Strain intr-o tara straina. La 3.000 km de "acasa". Am mai vorbit cu Nick - soferul de autobuz cat a durat drumul: cam jumatate de ora. M-a intrebat cine sunt, cu ce ma ocup, ce fac in Irlanda...apoi s-a oferit sa imi ofere o cafea. Teama, ne-teama, siguranta, nesiguranta - sentimente amestecate. Am zis DA. Hotarata! Increzatoare. Si nu am gresit. L-am asteptat sa isi parcheze autobuzul si a venit cu masina. Mi-a facut turul orasului, ca un ghid profesionist. Nu mi-a cerut nimic in schimb. Absolut nimic. Mi-a cerut voie, la plecare, sa ma imbratiseze de "ramas bun". Cred ca a fost un inger pe care Dumnezeu mi l-a scos in cale. Stiu despre el doar atat: il cheama Nick, e din Malaiezia si in 2004 era sofer pe un atobuz care facea cursa intre Dublin si aeroport. Si mai stiu ca avea coleg de apartament un roman cu care se intelegea foarte bine. Asta a fost unul dintre motivele pentru care s-a oferit sa ma ajute. M-a plimbat prin Dublin, mi-a oferit o cafea la Temple Bar, mi-a gasit loc la un B&B unde sa dorm. Era sambata noaptea si tot, dar tot era ocupat. Am platit 60 euro pe o amarata de camera cu un pat si baie si atat.
La 5 minute de autogara unde a doua zi urma sa incep calatoria spre University of Limerick.
Postări
